Povestesc din proprie experienta, cazul meu fiind cred, unul fericit daca pot sa spun asa. Fiind o persoana tot timpul grabita si energica, mersul pe strada pentru mine este de fapt pas grabit sau mai debraba alergat totul se petrece rapid, vorba aceea, suntem in secolul vitezei si deodata clacam. Asta sa intamplat acum 5 ani. Aveam 2 joburi, unul cu carte de munca de la 9 la 17 si unul acasa. Ambele cu termene limita de predare, stresante dar productive din punct de vedere financiar.
Asa spunem toti cand suntem tineri si muncim nonstop nu mai avem timp nici macar de o minivacanta de relaxare in care sa ne deconectam, sa ne scoatem din priza. Aceste 2 joburi si sistresul acumulat erau presarate cu multa cafea, tutun, mancat pe apucate sau uneori deloc si nesomn. Aceasta este formula cea mai nesanatoasa care cu siguranta, va garantez duce la un atac de panica ca si cel pe care l-am trait eu. Inca si azi mai ma gandesc la perioada in care imi spuneam: cu mancare putina, alergat mult, cafea cat cuprinde tutun si "le rezolv eu pe toate" o sa reusesc sa merg mai departe, e, nu a fost asa. Corpul striga dupa liniste, relaxare, deconectare.
Ajunsesem sa am la 1.80, 55 de kg. Super...ziceti, dar nu era asa. Corpul meu consuma tot mai multa energie dar eu nu-l hraneam cu mai nimic, doar formule nocive, tutun, cafea iar de mancare cand aveam timp sau cand imi aduceam aminte. Asa sa intamplat, ca intr-o seara mergand pe strada, preocupata cu gandul la ce si cum sa mai rezolv si cum sa ajung mai repede la destinatia unde aveam nevoie, am inceput sa ma sprijin de zidurile cladirilor, inima sa-mi bata de parca vroia sa iasa din piept, ameteala cu lesin combinate si imposibilitatea de a respira corect (adanc), plus o senzatie de frica acuta nestiind ce anunme se intampla cu mine.
Prima reactie a fost sa ma asez jos, asa am si facut, m-am asezat pe bordura si cu mainile tremurande am scos telefonul din geanta incercand sa sun pe cineva. Da, imi tremurau mainile, de nici nu reuseam sa formez numarul de telefon. Am pus telefonul jos si am inceput sa incerc sa ma controlez atat ca respiratie cat si ca stare de soc.
Respiram incet si adanc si ma incurajam singura ca totul este bine, reusind pana la urma sa formez numarul si sa vorbesc cu o persoana cunoscuta care a reusit intr-un tarziu sa ma linisteasca si sa ma readuca pe linia de plutire. M-am ridicat si mergand de data aceasta incet am reusit sa parcurg un drum care pana atunci il facea in 15 min, acum l-am facut in 35.
Ajunsa acasa am inceput sa ma interesez pe internet despre acest lucru si la indemnul unor persoane suferinde de diabet mi-am facut un test. Aveam glicemia sub limitele normale, 57, de aceea se explica tremuratul mainilor, starea de agitatie, celelalte simptome fiind declansate de primele - frica si lesinul. Am trecut printr-un atac de panica sa realizez ca defapt sufar de HIPOGLICEMIE - nivelul scazut al zaharului in sange.
De atunci am incercat sa-mi pun ordine in viata si sa iau ca prioritate sanatatea si nu starea financara, caci fara sanatate nu faci nimic. Am renuntat la jobul suplimentar, dorm mai mult, sfarsitul de saptamana este pentru plimbari si relaxare si parca viata este mult mai frumoasa. Norocoasa ma simt pentru ca atacul de panica nu a lasat sechele asa adanci totodata facandu-mi un bine, trezindu-ma la realitate, facandu-ma sa realizez faptul ca viata nu este numai fuga, stres si munca.
Muncim, dar trebuie sa stim si cand sa luam o pauza, pentru ca si corpul sa aiba timp sa se recupereze si sa-si reancarce bateriile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu